Ieri pe la cinci ma buluceam prin Piata Unirii spre magazin. Si cum sunt stopuri multe m-am oprit si eu sa arunc un ochi in jur. Toata lumea vorbea la telefon. Ne e frica sa mai stam singuri cu gandurile noastre. Avem nevoie de telefoane, bloguri, facebucuri si alte alea sa dam totul afara imediat. Doamne fereste sa trebuiasca sa interiorizam ceva…sa ne gandim de ce…cine…cum…cat…Marile intrebari existentiale nu mai sunt la moda. Acum orice ne loveste este imediat ricosat. Il dam altora intr-un permanent execitiu de uitare de sine. Nimeni nu mai contempla nimic. Daca soarele ar rasari numai daca il admira cineva cred ca de mult am fi in bezna. Chiar si cand ne uitam nu vedem. Clocotul vorbelor din interior nu ne lasa. Si cand vorbmim traim impresia ca suntem niste vulcani spectaculosi cand de fapt nu suntem decat niste gheizarase care improasca huma calduta doi metri mai incolo.
Ne e frica de gandurile noastre, de noi. Ne e teama ca daca ne oprim din vorbit ne vom simti singuri si neiubiti. Asa ca ne acoperim de oameni si de culori, de vorbe si declaratii ca sa nu simtim pustiul. Si daca-l simtitm mergem imediat sa mincam. Golul pe care-l dibuim in rarelele noastre momente de gratie il umplem cu mancare. In cazul fericit. Sau cu un copil caruia apoi ii reprosam toata viata ca nu si-a implinit menirea de a ne implini viata…Dar asta deja e alta discutie.
Telefoanele merg mana-n mana cu graba si cu superficialitatea si cu lipsa de sens. Haideti sa ne punem semafoare. La fiecare colt de strada interioara. Acolo unde ni se interesecteaza frica de viata cu iubirea sa punem un semafor. Sa stam sa ne gandim. Incotro o luam. Riscam sa suferim dar sa traim sau preferam sa ramanem in zona confortabila a mortii verbalizate.
