Cu cateva exceptii fericite, toti prietenii mei sunt complet imaturi. Au ramas captivi undeva intre o adolesenta care nu vrea sa se termine si o maturitate care nu vrea sa inceapa, au slujbe dar nu isi doersc nimic de la ele decat sa se termine si sa vina sfarsitul de zi sau de saptamana, au iubiti si iubite de la care tot asa nu asteapta nimic, nu le place lumea in care traiesc dar nu vor sa o schimbe, si-n general, sunt dincolo de greseala fiindca nu fac nimic. Cand ne intalnim stam la o masa, ce naiba sa spunem? Ce imi pasa mie de ultimele concerte? Sigur, inca nu am surzit de tot dar toate festurile ma lasa rece. Bratarile acelea roz m-au oripilat, insasi ideea de a sta cu asa ceva la mana trei zile, mi se pare groaznic de inregimentator, mi-a adus aminte de sinistra matricola de pe vremuri. Pe care ei de altfel nu au prins-o fiindca marea majoritatate a prietenilor mei e ceva mai tanara decat mine, nu mult dar suficient cat sa fi ratat , din fericre pentru ei, aceea perioada. Deci prietenii mei sunt mai tineri, imaturi, nu am ce vorbi cu ei atunci cand ne vedem, eu alunec in acreala maturitatii mele de kkt ei in adolesecnta lor vesnica. Ce ne uneste? De ce ne vedem? Astazi chiar nu stiu, dar probabil, de fapt mai mult ca sigur, maine mi se va face dor de ei. Poate ca eu am nevoie de putina inconstienta si ei de putina maturitate. Sau poate doar ne iubim.
De cele mai multe ori un prieten ne completează!Categoric,îi iubim!
Da, Pacifistu, ii iubim si pace!
Si totul a plecat de la bratara mea. Aceea de 2 zile era mai faina ca era albastra. Ca si aceea de VIP ca era gri. Daca nu ar exista muzica as fi putin altfel. Concertele live sunt doar o confirmare ca cei care o fac sunt la fel de reali ca si mine, ca si noi. Si da, tot din frustrare vine. Frustrarea ca exist. Imatur.